Ecoul unui gest de Adriana Blum

În această lume, există suflete rare, posesoare ale unor profunzimi în care doar puțini au privilegiul sau capacitatea de a pătrunde. Suflete care își ascund taina inimii, păstrând cele mai adânci simțăminte doar pentru ei. Nu pentru că nu ar avea nimic valoros de spus - ba chiar din contră - ci pentru că din fire fiind smerite, critice cu ele însele, preferă să nu lase un lucru atât de valoros precum e rodul inimii lor în mâinile cuiva care, privind la acest rod, mai apoi să îl zdrobească sub greutatea indiferenței. 

În miezul acestor ființe zace un dar divin ce, totuși, nu suportă tăinuirea. Este o lumină care trebuie să străpungă liniștea, căci dacă cel ales ar tăcea, pietrele ar striga în locul lui pentru a-i împlini destinul. Un astfel de suflet este Adriana Blum. Un suflet care, zi de zi, seară de seară, clipă de clipă, așterne pe hârtie simțăminte izvorâte din simplul fapt de a fi o ființă umană. În aceste rânduri însăși umanitatea își găsește ființa! Și pentru că aceste suflete au darul de a scrie ceea ce mulți nu pot exprima, vine un moment când glasul blând al lui Dumnezeu le spune că e timpul ca simțămintele lor să fie eliberate în hotarele acestei lumi, ca și cei care nu au cuvintele potrivite să poată, citind, să își elibereze sufletele. Unii se eliberează scriind. Alții se eliberează citind! Pentru cei din urmă, Dumnezeu trimite persoane precum este Adriana Blum. 

Îți mulțumesc că ai răspuns, dragă Adriana, invitației mele de a-ți pune inima în cel mai vulnerabil, dar și curajos mod cu putință, înaintea altor suflete care cred cu tărie că însetează să zâmbească, ori să verse o lacrimă, citind ceea ce tu scrii! 

Mai jos vă las câteva gânduri scrise de Adriana care nădăjuiesc că vă vor atinge în cel mai intim mod sufletele, așa cum a reușit să o facă cu al meu! 

„Pentru mine, textul acesta nu este doar o reflecție despre sinceritate, ci despre vulnerabilitate. Despre riscul pe care ți-l asumi atunci când alegi să fii deschis, fără mască, fără armură.

L-am scris dintr-un loc în care am simțit cât de ușor pot fi răstălmăcite intențiile curate și cât de repede pot apărea ziduri acolo unde credeai că există punți. E despre fragilitatea relațiilor, dar și despre forța de a rămâne autentic chiar și atunci când nu ești înțeles.

Pentru mine, a însemnat un exercițiu de asumare: să nu-mi retrag lumina doar pentru că cineva nu știe să o primească. Să înțeleg că felul în care aleg să fiu nu depinde de reacția celorlalți.

E un text despre adevăr, dar mai ales despre curajul de a rămâne în adevăr.”

Ecoul unui gest 

Există clipe

când oamenii cred că sinceritatea deschide porți,

că o inimă curată cheamă alte inimi curate,

că adevărului se răspunde cu adevăr.

Dar nu e mereu așa.

Unii privesc doar la suprafață,

ridică ziduri din gânduri rigide,

grăbesc judecăți înainte de a vedea,

fără să caute adâncul,

fără să atingă povestea ascunsă

din spatele unui gest mărunt.

Și atunci,

dintr-un cuvânt scăpat în vânt,

dintr-o privire neînțeleasă,

se destramă legături,

se frâng prietenii,

pleacă oameni dragi.

Ecoul rămâne.

Un ecou care întreabă:

cât de fragil este totul?

cât de puțin ne cunoaștem,

atunci când alegem să judecăm

în loc să ascultăm?

Și totuși,

autenticitatea nu se pierde.

Lumina rămâne în cei care au ales

să fie deschiși,

să fie sinceri,

să fie adevărați,

chiar și când alții nu știu să primească.

Pentru că frumusețea se arată

doar celor care privesc adâncul,

celor care au răbdarea să vadă

dincolo de aparențe,

dincolo de umbre,

până în miezul curat al unui suflet.