Baliverne de Laura Breje

      Laura este o veche prietenă care mereu a avut un vis. Sufletul ei sensibil și-a căutat Sensul în zbuciumul acestei lumi. L-a găsit! Dar, ca oricărei femei, acest lucru nu i-a fost de ajuns! Aceasta este o virtute des criticată de bărbații vremurilor noastre. Aceasta nesățietate a femeii de a năzui spre mai mult. Cu toate acestea, femeile puternice ale istoriei mereu și mereu și-au ținut capul sus și au luptat pentru idealul lor. Idealul Laurei era acela de a-și pune inima pe tavă. Laura este o martiră a cuvintelor, o femeie care după ce și-a găsit calea, a vrut să o transpună în cuvinte. Dar nu doar atât; ea a vrut ca oricine citește cuvintele ei să îi înțeleagă pașii, deciziile, scopul, fricile, nu doar să vadă produsul finit! Pentru mulți, cuvintele ei sunt simple Baliverne, dar pentru cei puțini care sunt dăruiți cu darul citirii sufletelor, cuvintele ei înseamnă umanitate. Înseamnă puterea de a fi vulnerabil, de a te lăsa descoperit, judecat, citit, precum o carte! Acesta este curajul de a fi uman! Acesta este curajul pe care Laura l-a găsit în străfundul ființei ei și pe care l-a cultivat prin frumos! 

     Vă voi lăsa pe voi să descoperiți în versurile ei acest adevăr. Dar pentru a avea o mică introducere în lumea ei interioară, am rugat-o să aleagă trei poezii și să îmi spună ce reprezintă acestea pentru ea. Ce șansă mai bună să înțelegem această vulnerabilitate a ei la care s-a expus și pe care a înșfăcat-o cu mâinile goale, transformând-o în artă, decât citind propriile ei gânduri:

    „Abisal este o poezie scrisă în 2017, după moartea unui om drag. Nu știu dacă a fost un refugiu sau doar felul meu de a-mi împrăștia durerea în singurul mod care îmi era atunci posibil. Din durerea morții s-a născut Abisal, iar mult timp după aceea nu am putut să o citesc cu voce tare.

De asemenea, cuprinsul muzical al volumului s-a născut dintr-o nevoie aproape organică: în timp ce scriam, ascultam obsesiv o singură melodie, ca și cum ea ar fi smuls, de fiecare dată, abcesul durerii. Fiecare poezie s-a legat de o singură piesă, pentru că nu puteam citi Abisal fără să ascult Lover, Please Stay (Live) de Nothing But Thieves.

   Emfază Rizomatică explorează o formă de iubire proliferantă, în care trupul și natura se confundă. El se percepe pe sine ca urâtul, în timp ce ea devine divinul absolut — o linie fină între obsesie și iubire. Limbajul vegetal se transformă în limbaj erotic, iar identitatea se destramă și renaște prin celălalt. Poemul vorbește despre contopire, dependență și promisiunea regenerării continue: despre cum celălalt te invadează, te hrănește, te consumă și, în același timp, te face să renaști.

     Am scris poezia Negură dintr-un loc întunecat al interiorului meu, dintr-un punct sensibil de introspecție, alienare interioară și dificultatea de a fi cu tine însuți, dar și despre posibilitatea regăsirii și a autovindecării. Chiar dacă există întuneric și nesiguranță, finalul aduce o notă delicată de speranță, sugerând că doar introspecția și acceptarea sinelui pot aduce vindecare.

     Te-ai putea apropia de tine și ți-ai da seama că te-ai sufoca mai puțin în întunericul tău decât dacă ai fugi mereu de la un întuneric la altul, căutând lumina în bezna altcuiva? Poate doar așa pot crește flori, chiar și peste ruine.”

     Vă las mai jos una dintre poeziile menționate de ea pentru a gusta puțin din ce ne-a expus atât de frumos prin slovele de mai sus! 

Abisal

---

De când cerul mi te-a luat,
Într-ale sale brațe lungi,
Am sufletul înnegurat,
Te implor să nu m-alungi.

Durerea mea zace în pungi,
Plămânul mi-e tot mai adânc,
De când mergi și nu ajungi,
În disperarea mâinii te apuc.

Să nu-ndrăznești măcar o dată
Să părăsești al așternutului nămol,
Căci dorm cu capul pe o piatră,
Pe dorul tras din negrul sol.

Nu izbuti să îmi dai drumul,
Din toate, eu te simt aici,
M-aplec peste să-ți inhalez tot scrumul,
În pumn țin un mănunchi de cicatrici.

Ancora mea, de ce să îmi agăț tot corpul?
Paharul meu e plin, tu poți să-mi bei suflarea,
M-am lepădat de mine, mestecă tu scopul,
Am să răzbesc în locul tău damnarea.

Iubește-mă doar un minut,
Am să-l despic în două,
În timp, pe scară să mă urc,
Sus să ajung, să văd cum plouă.

Sus, peste podoaba norilor,
Să-ți așez duios făptura,
Ei să-ți fie dormitor,
Până-ți pot atinge gura.

Nu-mi mai spune că nu poți,
O știu atât de bine,
Chiar de-am avea și alte sorți,
Am să mă nasc tot lângă tine.

Nu ți-am cerut atât de mult,
Doar lângă mine să rămâi,
Zi și noapte să te-ascult,
Să mi te-așezi la căpătâi.

Îți promit, n-am să le spun,
Nu vor găsi nimic din noi,
Într-un colț am să m-adun,
Să-ți mângâi obrajii moi.

Am să rămân aici, promit,
Să te cuprind în nemărginit,
Într-un mijloc încropit,
Peste-al cărării infinit.

Cartea poate fi achiziționată de aici.