Viziuni literare

     Nu mică îmi e bucuria când dau peste o poezie bună! Ador poezia! Nu am împărtășit niciodată opinia lui Platon despre poezie. Eu chiar cred că poezia poate arăta adevărul. Nici nu cred că poezia nu poate oferi cunoaștere reală. Nu cred în aparențe, nu mă încred în aparențe! Dar cred că cel ce scrie poezie are, într-adevăr, de undeva, o inspirație. De aceea, inclusiv când am făcut Facultatea de Litere am fost poate mai aspru în critica poeziei decât ar fi trebuit. Sunt de acord cu conceptul de „poezie modernă”, și, în anumite cazuri îi înțeleg utilitatea, mesajul, rostul, la fel cum am înțeles și pentru Dadaism. Această revoltă a absurdului e de înțeles, dar, mărturisesc, nu a fost niciodată pe gustul meu! Mi s-a spus de către un profesor că e firesc să gândesc așa, pentru că fiind și teolog, canonul e important pentru mine! Tind să cred că e adevărat. Dar există și un motiv în spatele acestei preferințe! Prea des vedem în artă, sub orice formă ar veni ea, amatori, ca să nu îi numesc cum îi văd de fapt - pretinși artiști fără pic de talent - care sunt aclamați de mase! Pentru cine cunoaște, nu se poate să nu fi râs (sau plâns) în momentul în care „Opera de artă” a lui Maurizio Cattelan, o banană lipită cu bandă adezivă de perete a fost vândută cu 6,2 milioane de dolari. O bătaie de joc la adresa artei, demnă de basmul lui Hans Christian Andersen, Hainele cele noi ale împăratului. Nu cred deloc că frumusețea este, în cazul artei, în ochii privitorului. Cred într-un adevăr obiectiv care arată clar, pentru toată lumea (Cine are ochi să vadă, vede) că ceva e frumos sau nu, bun sau nu, valoros sau nu! Felul cum este apreciat de un individ comparativ cu un altul este cu totul altă poveste.

    Să ne întoarcem la subiect: poezia! Ieri, rătăcind prin labirintul digital, am descoperit versurile unui tânăr la început de drum, dar talentat, pe nume Oprea Alex. A postat pe instagram (@alexoprea.author) o poezie, Îmi pleacă cearceaful. Îmi suna a poezie modernistă. Mi-a trezit curiozitatea. Am intrat pe pagina lui și am citit-o. Într-adevăr, o poezie modernistă, fără rimă, fără rigorile clasice ale poeziei. Rezultatul? Mi-a plăcut! Contrar instinctului celor care scriu doar de dragul de a scrie, acest tânăr scrie din suflet. La o primă vedere, pentru cineva căruia nu îi place poezia în general, versurile acestei poezii nu pot exprima prea multe. Dar frumusețea poeziei moderne e că, atunci când chiar este scrisă cu sufletul, poate transmite lucruri adânci, chiar dacă nu impresionează prin elementele de prozodie. 

    Am cercetat puțin pe distinsul internet și am găsit alte câteva poezii de-ale lui.  Sunt câteva care m-au atins în mod special și care arată că există potențial în acest tânăr scriitor. Prima, Strada pustie, a avut un impact major, întrucât mi-a adus aminte de anii adolescenței. Acei ani în care doar anumite străzi îmi cunoșteau pașii în cele mai triste și singuratice momente ale mele. Străzile acelea pe care, târziu în noapte, în drum spre casă, priveam la cer și mă rugam. Alex, cu siguranță, a avut alte gânduri când a scris aceste versuri. Dar acesta este darul poeziei, de a trezi în tine ceva! Poate nu aceleași stări, ori sentimente pe care le are autorul în timpul actului creator, dar cu siguranță stări care sunt menite să îți atingă măcar un colțișor al ființei! O alta este Nu mai plânge maică dragă. Sunt două versuri în această poezie care m-au dus cu gândul departe, tot în copilărie. 

                  Nu mai plânge maică dragă, că și florile-s în grădini                                                                                                                dar ca tine nicio floare, un trandafir prins printre spini.

     Așadar, cred cu tărie că există o sămânță ce poate face rod frumos în acest tânăr, dacă i se dă șansa! Alex are o formă de exprimare, inclusiv în proza pe care o scrie, plină de nostalgie, plină de acel ceva ce ne aduce și duce cu gândul la acel acasă. Acasă la țară, în vatra strămoșească, unde căldura familiei mai însemna ceva. Unde viața era mai simplă, unde puteam observa mai ușor fiecare detaliu al zilei, ori al nopții, fără să ne pierdem într-o împrăștiere a minții atât de ușor cum o facem la oraș. Unde conceptul atât de instagramabil de slow life este viu! În această direcție cred eu că duc poeziile lui Alex, indiferent sub ce formă alege să se exprime. Fie că va deveni un poet cunoscut, prozator ori chiar dramaturg, sunt convins că noile generații de suflete creatoare, așa cum le numea filosoful Hermann Keyserling, vor reaprinde, și nu doar atât, ci vor și ține aprinsă mai apoi, flacăra frumosului, a iubirii și a adevăratei arte în lumea aceasta.

Vă las mai jos un scurt fragment de proză (sau am putea să îl catalogăm drept o formă de dramaturgie?) scris de acesta, fragment care exprimă cele de mai sus: 

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

- Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici... aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul. 

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

- Noroc... la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu în noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

- Să fim atenți la luminile mici... ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.  

     Întregul scurt scenariu se poate citi aici: Vin cald